Cine sunt eu? Despre mine || La început de drum

Cine sunt eu?

    Bună întrebare! Și eu încerc să aflu asta de ceva timp; mai precis, de când mi-am dat seama că sunt cineva, că am o viață care depinde într-o oarecare măsură de alegerile pe care le iau, de cine aleg să fiu. 

    La prima vedere, sunt o fată înaltă, brunetă, cu un ten creol încadrat de șuvițe lungi de păr negru. Îmi place să cred despre mine că mereu am zâmbetul pe față, dar adevărul e că nu e chiar așa. Iar ochii mei căprui nu pot niciodată ascunde ceea ce simt; trebuie că Paulo Coelho a întâlnit pe cineva ca mine și apoi a scris că „ochii sunt oglinda sufletului și reflectă tot ce pare a fi ascuns.”

E ciudat că scriu despre mine. Dar, cumva, simt nevoia să mă prezint înainte să încep să vorbesc. 

Sunt ambițioasă, puțin orgolioasă și puțin mai mult perfecționistă. Sunt organizată pentru că în clasele primare doamna învățătoare i-a spus mamei despre mine că-s dezordonată. Sunt tentată mereu să demonstrez că pot fi cea mai bună pentru că profesoara de engleză din gimnaziu i-a spus fratelui meu că nu voi putea să fac față obstacolelor. Chiar dacă în primă fază am simțit durere în urma acestor cuvinte, am preferat să le transform în critici constructive. 

Ador să vorbesc și să găsesc puncte comune cu oamenii. Unii m-ar considera extra-sociabilă, dar eu doar mă simt în largul meu înconjurată de persoane. Îmi place să-mi fac cât mai multe cunoștințe. Și nu, nu mă opresc în canoane de tipul haine/freză/bani pentru că știu că acestea spun prea puțin despre ei și...pentru că mi s-a întâmplat ca alții să-și facă o impresie greșită despre mine pornind de la astfel de aspecte.

Pe cât de mult îmi place să vorbesc, pe atât de mult îmi place să ascult. Prietenii mei ar spune mai degrabă că eu sunt cea care e gata mereu să audă o poveste sau o experiență și să-și dea cu părerea. De fapt, în felul ăsta mi-am făcut mulți prieteni. Și nu, n-am făcut asta ca o strategie; așa sunt eu, pur și simplu. 

Uneori mă consider definiția contrariului: iubesc să petrec timp cu oamenii, dar am nevoie de timp singură; îmi place să ies cu prietenii, dar sunt zile în care nu m-aș ridica din patul în care stau citind acel roman care m-a dus în altă lume; ador poezia, dar nu m-aș putea despărți de matematică. Sunt un mix de unghiuri în jurul unui punct. Dar sfera ce-o formează ele e lumea mea, așa cum am primit-o, așa cum am creat-o.

Firea mea optimistă, îmbinată cu realitatea în care încerc mereu să fiu ancorată, mă face să am o viziune pozitivă asupra vieții. Nu dau înapoi în fața provocărilor, nu mi-e teamă să-mi asum responsabilități sau riscuri. Acolo unde știu sau simt că merită. Totuși, sunt momente când gândurile negre nu fug de mine. Uneori le las să mă pătrundă, să le simt durerea, pentru ca apoi să mă eliberez. Altădată le ignor, le ascund în spatele razelor de soare. În toate, Îl iau pe Dumnezeu de mână și știu că, cu El, voi fi mai mult decât biruitoare, în modul în care El va alege.

Încă ceva definitoriu, ceva ce am scris pe primele pagini ale jurnalului meu: I overthink. I overlove. I overfeel. I am the sea or I am nothing.

Asta sunt eu. Eu de acum: cu siguranță diferită de cea de ieri și, sper, și de cea de mâine. Aceasta e versiunea mea de acum. Pentru că vreau să evoluez continuu.